Despre literatură și viitor – De vorbă cu hușeanul Rareș Tiron, autorul cărții „Istorisiri nesănătoase fericirii”

Cultural

Cum ai hotărât să scrii o carte? Spune-ne ceva despre ea și despre tine.

Când vine vorba să spun ceva despre mine, nu-mi vine tocmai comod, căci eu sunt mai degrabă un om al faptei. Ce mă definește? Am obsesia lucrului bine făcut, iar asta este ca o profesiune de credință pentru mine. Cât despre cartea pe care am scris-o și lansat-o, amănuntele se cunosc deja demult, doar au trecut mai bine de doi ani de la eveniment. Ceea ce am spus atunci spun și acum, anume că scriitura mea, întrucât este de natură realistă, însăși realitatea m-a inspirat în mare parte. Aproape toate cele zece povestiri din volum se petrec în micul meu oraș de provincie, Huși (chiar dacă niciodată nu-i zic pe nume în carte). Practic, n-am făcut decât să observ cu ochi de acvilă oamenii și problemele lor, inclusiv pe ale mele, după care să le transpun pe hârtie într-o formă cât mai artistică. Și nu cred că am dobândit această realizare intelectuală grație unei inteligențe superioare, ci mai degrabă datorită unei munci susținute și a unei discipline autoimpuse. Doar se știe că arta cere sacrificii. Ea îți dă cu o mână, dar îți ia cu cealaltă. Ca să mă iau pe mine drept exemplu, am renunțat demult la viața de trândăvie și mi-am stabilit un adevărat regim de cazarmă; îmi îndeplinesc sarcinile întocmai și la timp, în mod disciplinat, cu regularitate de metronom, exact ca în armată. Clădesc la visul meu încet, cărămidă cu cărămidă, și nu mă pripesc. Succesul vine mai adesea din pași mici și deși, decât din pași mari, dar rari.

Care este crezul tău literar?

Se ştie că o imagine face cât o mie de cuvinte. Datoria scriitorului este, dacă poate, să facă ca numai şi un singur cuvânt să cântărească, la rândul său, cât o mie de imagini! Iată crezul meu. Și nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi. Un adevărat truditor al condeiului este cel care scrie în fiecare zi.

În ultimul an, am remarcat că ai început să cochetezi și cu oratoria, obținând deja premii la scară națională. Cum de ai schimbat macazul?

N-am schimbat niciun macaz, pur și simplu mi-am lărgit orizontul de pasiuni și, în consecință, pe cel de cunoaștere. Într-adevăr, în aprilie 2015, am câștigat Premiul I și Premiul de Popularitate la Concursul Național de Oratorie „Demostene”, ediția a VIII-a, concurs pus în operă cu mult devotament, prin grija clubului Interact Pitești. Vedeți voi, multă lume aflată într-o situație cât de cât călduță (cum m-am aflat eu cu cartea mea), după ce-și vede proiectul dus cu bine la capăt, se culcă pe lauri, apoi se lasă pe tânjală, și în cele din urmă intră într-o stare de inactivitate resemnată, din cauza suficienței de sine. Însă eu am refuzat din capul locului asemenea purtare de om mediocru. Un om de acțiune, în schimb, când se vede într-o situație călduță, caută forme noi de exprimare. Exact așa a apărut oratoria în viața mea! Și nu a fost o alegere la voia întâmplării, căci literatura și elocința sunt două activități conexe una alteia și fac casă bună împreună. Nu degeaba există și un anumit tip de inteligență specifică marilor scriitori și oratori – se numește inteligență auditiv-verbală. În plus, literatura și elocința sunt desprinse, încă din vremea Antichității, din același corp artistic și sunt niște instrumente formidabile de dezvoltare personală.

După judecata ta, cum privești experiența neplăcută prin care ai trecut la examenul de bacalaureat, în 2015?

Într-adevăr, am cam fost pișcat de fund la examenul de bac. Practic, acela a fost cel mai clar exemplu de rateu lamentabil al sistemului de învățământ românesc, iar eu am făcut parte dintr-o promoție de sacrificiu. În special corectarea din Moldova a lăsat de dorit. Ca s-o zic pe aia dreaptă, nici eu n-am înjghebat o lucrare impecabilă, turnată toată după tiparele desăvârșirii, dar simt că meritam totuși mai mult. Au fost subiecte ofertante, mare păcat că s-a impus o metodă inflexibilă de abordare. Chiar țin minte că s-au mirat unii la momentul respectiv, fiindcă nu-și închipuiau că Rareș Tiron, „tipul cu cartea”, a luat nota pe care a luat-o. Dar – dragă Doamne – să scrii literatură înseamnă să fii creativ, să inovezi, să fii ascuțit la minte și să-ți eliberezi în rafale gândurile și trăirile, pe când bacul la română cere doar se memorezi, ca un robot lipsit de personalitate, cărți întregi de critică literară (de cele mai multe ori, niște gargare sterile, într-un limbaj de lemn). Știți cam cum se întâmplă, de regulă? Autorul cutare – un poet, să zicem –, atins bine de aburii șprițului, bate câmpii cu nerușinare, înșirând pe hârtie tot felul de palavre dubioase, unde versul cutare, de cele mai multe ori, nu este așa pentru că are vreo semnificație deosebită, ci doar pentru că trebuie să rimeze neapărat cu versul de dinainte. Apoi, vine nu știu care critic literar „de marcă” și spune – vezi, Doamne! – că în acel vers, de fapt, stă ascunsă toată esența universului. După care, își publică părerea într-o carte didactică, iar pe urmă elevii la școală trebuie să învețe acea părere pe dinafară, luând-o ca pe un postulat de nezdruncinat. Doamne, Dumnezeule! De la sine înțeles că eu nu m-am supus orbește acestui mod aberant și ineficace de învățare, am deraiat (în bine) la examen, dar uite că am fost altoit binișor la notă și redus repede la tăcere. Însă este de înțeles, fiindcă majoritatea dascălilor actuali sunt instruiți în epoca socialistă sau imediat după, într-o școală de gândire care nu admite individualitatea creativă, adică nimic în afara rigorilor impuse de buchia țeapănă și înăcrită a cărții de
modă veche. Acești dascăli, însă, ar trebui să nu uite un lucru: învățământul este o profesie liberală, ea trebuie să răspundă la comanda elevului, nu la capriciile profesorului. Ca să fie clar.

Și totuși, deși vorbești despre o promoție de sacrificiu, cum îți explici că au existat și numeroase note mari?

Fără discuție, au existat și mulți elevi foarte bine mobilați intelectual, care au învățat cu sârg, după metoda de lucru tradițională, și au scris tot ce trebuia scris la examen într-o formă care să-i mulțumească pe profesorii corectori. Bravo lor. În schimb, revolta mea vine din faptul că unii, care au deschis manualul cu o seară înainte de examen, au obținut note mai mari decât alții care au învățat pe brânci, sărmanii, patru ani la rând. Și atunci, stai și te gândești cu silă: „Bă, da’ cum dracu’?” Rămâne în continuare un subiect de controversă. Dar în definitiv, tot cei care și-au dat silința vor avea cu adevărat de câștigat, căci bacul trece, dar cultura rămâne. Într-adevăr, cultura generală este un pașaport cu care poți călători oriunde și o cheie cu care poți deschide orice ușă. O notare incompetentă și discreționară la bac nu dă măsura valorii elevului, dovadă rezultatele discutabile de anul acesta. Nu-i nimic. Ambiția se naște în om, printre altele, și din frustrare. Vom vedea peste ani unde îi va duce ambiția constructivă pe cei dezavantajați în 2015 la bac și prin ce șanțuri prăpădite le vom găsi pe cioclovinele băftoase, care acum se laudă cu note mari. Deocamdată, însă, sistemul de educație din România i-a adus pe elevii mediocri la același nivel cu elevii foarte buni. Ghinion.

În clipa de față, ești student la Facultatea de Litere, Universitatea din București. Care este motivul pentru care ai ales această facultate?

  Motivul alegerii acestei facultăți cred că se vede cu ochiul liber. Să nu uităm totuși că, dacă la liceu Litere înseamnă literatură și gramatică, la facultate înseamnă mult mai mult. În plus, prima carte am scris-o aproape după ureche, fără tehnică, fără metodă. N-aveam școală în mine. Însă următoarea operă vreau s-o ticluiesc serios, așa cum se cuvine, chibzuit și fără grabă, iar asta include, în mod necesar și suficient, să studiez la Facultatea de Litere. Pentru prima carte, am furat meserie; pentru a doua, vreau să învăț meserie – mare diferență! Iar deocamdată, mă simt ca peștele în apă aici! Dacă liceul mi-a pus la dispoziție timp berechet să acumulez informație, facultatea mă ajută să-mi parcelez mai bine zonele de cunoaștere, să mi le sistematizez. Mă încântă și faptul că dascălii universitari pe care i-am cunoscut sunt niște oameni destupați la minte, care respectă opinia ta chiar dacă vine în contra opiniei lor și care sunt deosebit de bine pregătiți. Și sunt la fel de modești cum sunt de savanți – ceea ce face întotdeauna farmecul unui spirit ales.

Cum te-ai adaptat mediului bucureștean?

În linii mari, bine. Mi-am primit cu maturitate botezul focului printre străini. Bucureștiul nu e pentru mocofani. Și nu e nici pe departe orașul făgăduinței, așa cum îl prezintă provincialii când îți dau ghes că pleci la studii în capitală. Acolo unde orașul este mare, și viciile sunt mari. Trebuie să te țină bine balamalele, ca să faci față tuturor provocărilor. Gândiți-vă doar, două milioane de oameni, fiecare cu durerile și cu nevoile sale murdare. Se simte o înclinație crescândă spre violență, imoralitate, egoism. Interesele meschine săpă prăpăstii și ascut ambiții, băgând gheața în suflet și nepăsarea în priviri. Astfel, apar animozități și dorințe de răfuială la tot pasul. Părcă e o junglă. De altfel, eu am și definit Bucureștiul ca fiind „legea junglei în buricul târgului”. Și exact așa e. Totuși, mă simt obligat să fiu sincer până la capăt și să recunosc că mediul bucureștean are și o mulțime de părți încântătoare, cu o istorie venerabilă, cu o atmosferă culturală de calitate și cu oportunități pentru toate gusturile. În orice caz, acest oraș mi-a dat multă satisfacție, dar și acreală la stomac. Însă dacă există n motive pentru care să-l critic, sigur există n+1 pentru care să-l laud. Altminteri, n-aș mai fi fost încă aici. (Deși cu sufletul tot la târgul Hușilor am rămas, de care mă simt ombilical legat.)

Faptul că faci literatură te-a ajutat să te integrezi mai bine?

Nu m-a ajutat deloc, pentru că eu am un stil de lucru foarte antipatic. Să fiu mai clar. Există unii oameni care își trag seva vitală din solitudine, stând ei înșiși cu gândurile lor și acționând după cum îi taie capul. Alții, în schimb, sunt strălucitori în societate și caută musai compania altor persoane, din care își trag randamentul și puterea. Eu recunosc deschis că fac parte mai degrabă din prima categorie decât din cea de-a doua. De altfel, toate realizările mele de până acum le-am obținut pe cont propriu, fără stări de dependență, fără ajutoare din exterior și fără complicații; iar când am lucrat totuși în echipă, am dat greș de fiecare dată. Personal, mă amuz grozav când văd cât de tare este trâmbițată, în ziua de astăzi, importanța muncii de echipă. Dacă privim în istorie, însă, vom vedea că toate înfăptuirile extraordinare s-au pus în operă prin idei individuale, nu colective. Și dacă totuși te încăpățânezi să lucrezi în grup, echipa mai tare te va trage înapoi decât să te împingă înainte. Căci unde sunt multe capete sunt și multe păreri, care, mai devreme sau mai târziu, vor intra în contradicție unele cu altele, și astfel vor apărea certurile. Și cine își dorește așa ceva? Individualismul creativ, deci, este și va fi mereu forța motrice a marilor idei! În sens contrar, un rol toxic și vătămător îl joacă blestematele de ONG-uri. Trăim în secolul ONG-urilor, ați observat? Adică acele organizații deosebit de suspecte, în care nu ai cum să intri dacă nu declari la interviu că adori să lucrezi în echipă, organizații care îmbâcsesc mintea fragedă a tinerilor cu gărgăuni despre echitate socială, despre privilegiul de la munci cot la cot cu semenii pentru mersul-înainte al omenirii, și așa mai departe. Niște concepte nobile în principiu, dar goale de conținut în acest context! În realitate, toate aceste organizații dubioase conduse de rechini în costum urmăresc un singur lucru: să-și pună membrii la egal, aducându-i într-o stare de dependență unul față de altul, în așa fel încât să nu fie încurajată deloc individualitatea scăpărătoare. Oamenii individualiști sunt nonconformiști, ridică pretenții și fac deranj – deci e de preferat fie sufocați încă din fașă. Să fii rezistent, harnic și supus – iată ce scrie (printre rânduri) în fișa de înscriere a oricărui ONG. Fiindcă societatea actuală dorește ca tinerii să aibă bine format instinctul de obediență, ca să urmeze întocmai ce li se spune, și să fie rezistenți la stres, ca să încaseze șuturi în spate fără să cedeze – așa că îi modelează de mici, momindu-i cu bomboane, adică cu ONG-uri frumos ambalate. O cacealma ordinară! Iar voluntarii la ONG-uri de astăzi vor fi angajații la corporații de mâine! Și încă n-a pomenit nimeni apucături individualiste la vreo corporație de pe fața pământului, nu-i așa?

Ce planuri ai pentru viitor?

Pentru viitor, am o mulțime de planuri! Însă nu obișnuiesc, în mod normal și din principiu, să-mi fac planurile cunoscute înainte de a le pune în aplicare – altminteri, unde ar mai fi elementul surpriză? Cu toate acestea, pentru că voi, cei de la Huși pe surse, sunteți niște băieți finuți și iubitori de cultură, am să vă mărturisesc deschis că, în clipa de față, scriu pătimaș la un roman, un roman de la care am mari așteptări și care simt că are mult potențial. Atât vă pot spune deocamdată. Iar dacă nu voi reuși cu asta, să știți că am pregătit deja și planul B. Și planul C. Și planul D.

În final, ce sfaturi ai pentru tinerii hușeni, care îți împărtășesc pasiunea pentru cultură?

Nu sunt tocmai în măsură să dau sfaturi, dar pot face recomandări cu drag. Să știți că omul este o ființă înzestrată cu potențiale foarte înalte, dar teama, frica de eșec, oroarea de a apărea în public într-o lumină ridicolă, ne pun adesea frână. De aceea, înainte de a acționa, oamenii își fac o mulțime de planuri și de scenarii, uitând să se mai apuce propriu-zis de treabă, tocmai din nesiguranța pe care o poartă în suflet că ar putea da greș. Dar chiar și asta este un factor de progres, căci din greșeli învățăm lecții de preț, iar astfel se naște plus valoarea! Și să nu mai așteptăm să ne pice prosperitatea din cer sau să sperăm că va da norocul peste noi. Cine crede că va răzbi în viață doar prin puterea norocului, se îmbată cu apă chioară, păcălindu-se singur cu un optimism naiv. Norocul este o simplă aberație a spiritului! De fapt, ce vrea să însemne norocul? Adică să fii omul potrivit, la momentul potrivit, în locul potrivit. Dar până și Columb, înainte să dea peste America „din noroc”, s-a suit în corabie și a ieșit în larg! Și în tot cazul, să admitem că poți avea noroc o dată, sau de două ori, sau de trei ori, dar nu poți avea același noroc chior o viață întreagă! De aceea, nimic durabil nu se face fără un plan dinainte stabilit. Și este musai ca mereu să năzuim la un rezultat de valoare, căci lucrul ieftin nu ține niciodată mult, iar de treabă de mântuială suntem sătui cu toții. Trebuie să lupți împotriva vântului, să te iei la trântă cu viața, să nu te supui orbește uzanțelor stabilite de alții și, prin muncă îndârjită și cu suplețe de țipar, să-ți găsești propria cale de a scoate capul în lume, atingându-ți țelurile în chip moral, dar cu eficacitate. Și citiți! Un om citit este un om bine informat, iar un om bine informat este un om greu manipulabil. Și când ajungi în sfârșit în piscul culturii, cu discernământ de fier și atins de aripa înțelepciunii, nu te mai trage nimeni nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos, pentru că „drumul libertății trece prin cultură”. Cel care refuză să urmeze acest drum se cheamă că fuge de responsabilitatea propriei deveniri.

Comments

comments