EDITORIAL Ciprian Iftimoaei – Solidaritate versus securitate în criza refugiaţilor

Extern

Solidaritate versus securitate în criza refugiaţilor

Editorial de

 Ciprian Iftimoaei,

sociolog

Criza refugiaţilor declanşată în acest an şi amplificată pe parcursul ultimelor două luni este cea mai mare criză de migraţie de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă mulţi dintre noi au fost surprinşi de acest aflux fără precedent de imigranţi şi/sau refugiaţi din Siria, Irak, Afganistan, Libia şi alţi ţări eşuate, situaţia putea fi oarecum prevăzută dacă avem în vedere că numai în anul 2014, în Europa, au cerut azil un număr de peste 600000 de persoane. Pentru comparaţie se impune să luăm câteva repere ale acestui fenomen. De exemplu, războaiele balcanice de la începutul anilor ’90 au generat câteva sute de mii de refugiaţi. În acest an, Germania estimează că va fi destinaţie pentru un număr de peste 800000 de persoane. Pentru precizia discuţiei se impune să clarificăm care este diferenţa dintre „imigranţi” şi „refugiaţi”. Imigranţii sunt persoanele care aleg să plece din ţara lor în căutarea unei vieţi mai bune în timp ce refugiaţii sunt cei care pleacă din cauza războaielor şi conflictelor armate.

În ceea ce mă priveşte, apreciez că această criză a refugiaţilor a fost abordată mai degrabă într-un registru emoţional, decât raţional. Mulţi dintre noi au căzut în plasa unor informaţii alarmiste cum că valul de refugiaţi ne va islamiza cu totul, că va fi sfârşitul civilizaţiei europene de sorginte iudeo-creştină şi aşa mai departe. În mediul online au apărut tot felul de platforme de ştiri în care se prezentau fie nenorocirea acestor oameni fugiţi din ţările lor din cauza războaielor, fie nenorocirile pe care le-ar putea aduce peste noi: boli, violenţă, şomaj, islamizare, terorism etc.. Sub impactul acestui bombardament informaţional, mai degrabă dezinformare decât informare, mai multă propagandă şi ideologizare decât analiză lucidă, opiniile s-au polarizat imediat. Pe de o parte, sunt unii care refuză ideea ca statul nostru să acorde asistenţă unui anumit număr de refugiaţi (1785, cf. autorităţilor), iar pe de altă parte, sunt cei care consideră că trebuie să fim solidari cu celelalte state membre UE care deja şi-au oferit disponibilitatea de a ajuta refugiaţii. Cei dintâi sunt consideraţi ca fiind oarecum „realişti” prin raportare la consecinţele negative generate de acest val de refugiaţi, pe când cei din urmă sunt apreciaţi ca fiind prea „umanişti/generoşi”. Evident, aici avem de-a face cu o polarizare ideologică ale cărei controverse ne vor însoţi mult timp de acum încolo.

Într-o încercare de a evita „capcanele” ideologice ale discuţiei despre criza refugiaţilor, propun să analizăm acest fenomen plasându-l într-un registru dilematic: solidaritate versus securitate. Solidaritatea este un principiu care cel mai adesea este tratat într-un registru normativ şi care ne spune că trebuie să dăm o mână de ajutor persoanelor care se află în nevoie. Refugiaţii se află într-o stare extrem de dificilă: oameni care au fugit din calea bombardamentelor, lăsând în urmă morţi şi răniţi, care au traversat teritorii şi ape în condiţii precare, flămânzi, obosiţi, disperaţi. Situaţia lor este reglementată de legislaţia internaţională, mai precis de Convenţia de la Geneva privind Statutul Refugiaţilor (1951).

Sunt voci care pun în „paranteză” solidaritatea cu refugiaţii care, chipurile pe neaşteptate, au „invadat” Europa, refuzându-le acestor oameni în nevoie dreptul la asistenţă prevăzut de legislaţia internaţională pe motiv că sunt „străini” de cultura şi civilizaţia europeană, că sunt de altă religie, că sunt dificil de integrat social, că printre ei se află terorişti sau că, peste ani, vor deveni majoritari şi ne vor islamiza cu totul. Care sunt argumentele celor care refuză solidaritatea şi, implicit, oferirea de azil şi asistenţă refugiaţilor? Exceptând fobiile de orice fel, care sunt explicabile sociologic, dar inacceptabile moral şi/sau politic, cred că putem reţine problema integrării sociale şi problema terorismului islamic. Ambele probleme trimit la două dimensiuni esenţiale ale securităţii naţionale şi internaţionale – securitatea socială şi securitatea politică. De abia în acest punct se naşte dilema pe care o propuneam spre analiză: solidaritate versus securitate în analiza crizei refugiaţilor. Până unde poate UE întinde plasa solidarităţii cu toate măsurile legale, sociale, economice aferente intervenţiei astfel încât să nu vulnerabilizeze securitatea ţărilor membre, a cetăţenilor europeni şi chiar a construcţiei europene?

Până în momentul de faţă, dilema solidaritate versus securitate în criza refugiaţilor pare o transpunere într-un registru empiric a controverselor ideologice dintre adepţii „umanismului” versus susţinătorii „realismului” în abordarea acestei probleme. Intenţia mea nu a fost aceea de a oferi soluţii la această problemă. De altfel, nici nu le am la îndemână. Cine le are? Ca sociolog încerc să înţeleg şi să-mi explic ceea ce se întâmplă în prezent. Până la aflarea unor soluţii concrete, remarcăm cu toţii că această criză a refugiaţilor a rezolvat „mediatic” alte două crize: criza datoriilor din Grecia şi criza războiului din estul Ucrainei. Criza refugiaţilor este o nouă provocare la adresa construcţiei europene. Modul în care se va interveni pentru soluţionarea acestei crize îşi va pune pecetea definitiv asupra viitorului nostru european.

Comments

comments