OMNIA

Mihai Rotariu, specialist în cyber-security la Centrul Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică – viitorulromaniei.ro

martie 5th, 2019 | de Husi Pe Surse
Mihai Rotariu, specialist în cyber-security la Centrul Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică – viitorulromaniei.ro
Local

Mihai este un moldovean mândru, care a venit din Huşi la Bucureşti pentru o carieră în ştiinţe politice, dar, ca în cazul multor tineri, ajuns în domenii total diferite, în mare parte pentru că a văzut de aproape mediul politic şi a decis că ar fi mai bine să se distanţeze. Lucrează în domeniul securităţii cibernetice, iar proiectele sale de suflet îl duc de la managementul sportiv, trecând prin presa sportivă, social media, până la muzica electronică.

Cine este Mihai Rotariu și cu ce se ocupă?

Mihai Rotariu e un moldovean din Huși, județul Vaslui. Aș vrea să încep cu asta, pentru că am observat de-a lungul timpului un trend al celor din provincie de a-și cenzura oarecum identitatea, atunci când iei în discuție proveniența. Momentan, sunt responsabil pe partea de comunicare la CERT-RO (Centrul Național de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică).

Asemeni multora dintre cei care au absolvit studii superioare de profil uman, am ajuns să lucrez într-un domeniu total străin de specializarea inițială. Am venit la București pentru Facultatea de Științe Politice de la Universitate, o instituție de învățământ care avea atunci un sistem de admitere tipic american. Practic, înainte de a da examenul de Bacalaureat, eu aveam siguranța că am intrat la o facultate, singura întrebare era dacă după interviu voi fi intrat la taxă sau la buget. Entuziasmat de mentalitatea occidentală a unui corp profesoral destul de tânăr, am continuat și studiile de master aici.

Din nefericire, în același timp m-am angajat la Parlamentul României, unde am ajuns să realizez că nu mă ajută absolut nimic din ce am învățat, într-un spațiu dominat de limbaj suburban și grobianism dus la extrem. Participam în fiecare săptămână la ședințe de grup și la anumite comisii și mi se părea că există mai mult bun simț în peluzele stadioanelor din România.

Cum ajunge cineva în domeniul cyber security? Se face școala de hackeri, sunt cluburi oculte, ca în filme?

Așa am ajuns să lucrez în cybersecurity. Căutam o oportunitate de a pleca dintr-un mediu toxic, unde simțeam că nu am cum să mă dezvolt profesional și așa am ajuns să dau un interviu de angajare la CERT-RO. Instituția era la început, nu avea stadiul optim de maturitate, astfel că multe lucruri le-am deprins „din mers”.

Nu știam prea multe despre IT, însă am avut parte de colegi extrem de deschiși și răbdători. Pot spune că ne-am dezvoltat profesional învățând unii de la alții. Bine, în cazul meu, mai mult eu de la ei. Treptat, am sesizat o nevoie neacoperită suficient la CERT-RO, pe partea de comunicare și awareness, astfel că am început să îmi stabilesc singur task-uri suplimentare față de ceea ce făceam. Așa am ajuns să construiesc de la zero identitatea CERT-RO pe social media.

La una dintre deplasările externe, am cunoscut un român care lucra la ENISA  (European Union Agency for Network and Information Security). Terminase cu câțiva ani înaintea mea, aceeași facultate și lucra tot în cybersecurity, într-un post mult mai tehnic decât al meu. Așadar, nu e nevoie neapărat de studii de specialitate pentru a lucra în domeniu, însă depinde și de natura postului. Trebuie să ai cumva o bază de interpretare a informațiilor. Nu poți veni la concurs pentru un post de programator și tu să nu ai idee despre PHP sau Java. Iar resurse pentru a te specializa sunt cu duiumul pe internet.

Securitatea cibernetică în România e departe de ceea ce vedem în filme sau de povești cu FBI sau CIA în prim-plan. În primul rând, mediul public nu poate concura cu privatul, în ceea ce privește recrutarea de specialiști în IT. Nu o să vezi la noi cazuri de tineri care au ‘spart site-ul NASA’ și au ajuns la CERT-RO. Nu funcționează așa lucrurile. Există criterii clare de angajare, iar experiența pe cartea de muncă este unul dintre ele.

Odată cu dezvoltarea accelerată a virtualului, cât de important crezi că este acest domeniu al securității? Este o cursă a înarmării comparabilă cu cea clasică? E adevărat ca românii excelează în domeniul informaticii și în cel al cyber security-ului?

Ar trebui să avem un interviu separat, doar pentru această întrebare. Este vital, nu important. Aici, din punctul meu de vedere, avem o problemă extrem de mare. În general, presa de mainstream a favorizat imaginea bombastică a românului-hacker, extrem de capabil și de cele mai multe ori auto-didact. Sunt sigur că există și astfel de cazuri. Realitatea este alta.

Avem o infrastructură bună, deținem unele dintre cele mai bune viteze de internet din lume. Pe de altă parte, suntem în coada Europei la capitolul educație digitală și igienă de securitate cibernetică. Utilizatorului obișnuit îi lipsește un comportament de securitate minimal, iar atacatorilor le este din ce în ce mai simplu să reușească. Anul trecut, 87% din alertele procesate de CERT-RO erau despre sisteme informatice vulnerabile sau necofigurate corespunzător. Astfel, din punct de vedere statistic, românii sunt departe de a fi hackeri, ci mai degrabă proxy pentru lansarea de atacuri. Nu suntem obișnuiți să facem actualizări, nu știm să ne securizăm conturile din online și suntem neglijenți cu datele noastre personale, financiare sau cele de autentificare. Așadar, înainte de a ne „înarma”, trebuie să învățăm cum să activăm pe „câmpul de luptă” din online. Este nevoie de un efort mult mai susținut în ceea ce privește awareness-ul și educația de securitate cibernetică, care este momentan insuficientă în mediul educațional, ca să mă exprim elegant.

Cât e adevăr și cât este mit în poveștile despre laboratoarele de fake news și cât de mare este influența lor?

Problema fake news-ului deschide o altă discuție, aceea a modului în care alegem să ne culegem informațiile și cum ne raportăm la acestea. Din păcate, concurența pe online face ca presa să utilizeze de multe ori tehnici de manipulare a cititorului, pentru a-l face să acceseze informația (clickbait). Pe social media este exact aceeași problemă. Un post sau o știre poate deveni virală, dacă în primele minute după publicare obține reacții și comentarii. Așadar, informația trebuie îmbrăcată într-o aură de controversă sau de senzațional.

Este mediul propice pentru a crea știri false, pentru a distrage sau a muta atenția de la anumite topic-uri, exact ca în Wag the Dog, un film din 1997 în care fake news-ul ajunge să inventeze desfășurarea unui război.

Avem de-a face cu un război informațional, un conflict hibrid, în care rușii parcă au furat startul, dacă urmărești scandalul alegerilor americane, așa cum este prezentat în presa internațională. Sigur, nu am informații despre existența acelor laboratoare de fake news, așa cum sunt prezentate în serialul Homeland, de pildă, însă mi se pare de bun simț să presupui că da, este posibil, din moment ce platforma de răspândire a informației favorizează asta.

Discuția ajunge iar la utilizatorul final, consumatorul de informație. Dacă tu citești pe Facebook un titlu de articol postat de un prieten (Viorel s-a pișat pe el), ți se pare funny și îl redistribui. În același timp,  nu intri pe articol să vezi că de fapt numitul Viorel s-a pișat pe el de râs, atunci contribui la răspândirea fake news. Este important să ne selectăm cu atenție sursele, să verificăm pe cât posibil veridicitatea informațiilor și să fim selectivi cu ceea ce postăm pe social media. Dar, din păcate, viteza epocii în care trăim ne afectează răbdarea în procesarea informației.

Pe lângă carieră, ce altceva îți mai ocupă timpul, ce hobby-uri ai?

Mereu am fost înebunit după sport. În liceu, eram disperat să îmi reprezint școala, fie că era vorba despre competiții de fotbal, baschet, volei, handbal sau atletism. Ajuns la București, m-am plafonat și am ajuns să renunț treptat la activitatea fizică, din păcate. Tangența mea cu sportul a ajuns la nivelul susținerii de pe margine. La Huși sunt implicat în conducerea clubului de fotbal local, AS Hușana, cu care ne propunem promovarea în Liga 3.

În timpul liber urmăresc fotbalul european, în special cel britanic, și scriu pentru site-ul de fotbal Tackle.ro. Tackle este un proiect care s-a născut organic. Exista un grup de Facebook dedicat Premier League, unde activau actualii colegi Vlad Bogos și Mihai Ianoși. Acolo publicam tot felul de posturi documentate, pe diferite topic-uri de interes, iar acele posturi deveneau din ce în ce mai lungi. Până când cineva a venit cu ideea de a publica informațiile astea în mod organizat, în cadrul unui blog. Zis și făcut. Vlad a preluat imediat inițiativa și așa a apărut site-ul. La fel de rapid a venit și ideea unui podcast, după o sesiune de bere, de data asta. De atunci, Tackle.ro a ajuns la peste 750 de articole publicate, iar Tackle Show podcast are 40 de ediții. Sunt extrem de bucuros că am ajuns să scriu despre fotbal, pentru că mi-am îndeplinit una dintre fanteziile copilăriei. Pe atunci decupam taloane Divizia Fantastică din ProSport și vedeam meciuri comentate de Ion Alexandru, iar acum fac podcast împreună cu el, ce poate fi mai frumos?

Un alt hobby care – cu părere de rău trebuie să spun asta – a trecut în plan secund, este muzica electronică. Pare ciudat ce zic acum, însă, într-un orășel ca Huși s-a dezvoltat o scenă underground de muzică house, pe la jumătatea anilor 2000. Meritul principal este al unui prieten drag, aka SALAS, care a reușit să livreze un spațiu de petrecere unde se putea asculta altceva față de ce auzeai la discotecă. Și mai ciudat a fost faptul că aceste petreceri, la care se asculta 90% muzică electronică underground, adunau uneori 400 de persoane, într-un beci denumit ‘Fantasy club’. În acest context, s-a născut curiozitatea  pentru djing și tot aici „au învățat meserie” djei care au deja o notorietate internațională (Bog) sau națională (BrossManoKurtiss Kromm). Toți sunt hușeni, da, iar trei dintre ei au reprezentat România la concursul Burn residency în Ibiza.

Atunci când am ajuns la București și mergeam (încă) destul de mult pe la astfel de petreceri, am sesizat o altă lipsă în scena de clubbing de aici. Stilul de muzică agreat era predominat de un tech-house sacadat. Nu era ceea ce voiam. Căutam ceva mai melodic, mai dreamy, mai dansant.

Așa s-a născut ideea brand-ului Deep House Bucharest, un alt proiect născut din mult entuziasm, pe parcursul unui weekend.

Cine este DHB? În primul rând este o comunitate de oameni cu gusturi muzicale similare, un brand de petreceri și un spațiu de promovare al artiștilor locali. Avem deja zeci de petreceri la activ și multe momente memorabile. Din păcate, în ultimul timp nu am mai putut rămâne la fel de activ. Până acum un an eram pe line-up-urile petrecerilor, însă a trebuit să fac un pas înapoi, din lipsă de timp. Să pui muzică în fața unui public nu înseamnă doar să învârți de câteva butoane. În spate e o muncă enormă de selecție a pieselor, una care îți definește în cele din urmă stilul. Ca și la scris, documentarea este esențială, trebuie să-ți respecți publicul. Așadar, momentan susțin mai mult în zona administrativă proiectul, cu viziunea muzicală e responsabil Bross, iar cu PR-ul prietena mea, Raluca. Dar promit să îmi pregătesc comback-ul la platane, poate la vară.

Pe lângă slujbă și proiectele personale, îți mai rămâne timp să urmărești și viața politică din România? Ești interesat de politică?

Urmăresc, dar cu măsură. De ce? Pentru că ajung să port o conversație în contradictoriu cu televizorul, de cele mai multe ori.

Așa cum am specificat mai sus, o parte importantă din viața mea a fost dedicată studiului științelor politice. Cu toate acestea, prăpastia dintre teorie și practică în studiul de caz numit România este una ridicol de mare. Nu există noțiunea de doctrină politică pentru partidele de aici. Întreabă orice politician dacă partidul lui este de stânga sau de dreapta. Cred că Times New Roman ar avea material pentru o lună.

Populismul este cuvântul de ordine, pentru că și electoratul a devenit din ce în ce mai ușor de manipulat. Uitați-vă cu ce program de guvernare s-au câștigat alegerile legislative din 2016. „Cu de toate, pentru toți”, așa trebuia să se intituleze documentul.

Mai mult, la noi nu există principiul reprezentării, există doar decizia partidului sau ești eliminat. Factorul social este principala doctrină politică și, în același timp, garantul competenței. Este o reminiscență din perioada regimului comunist de care nu o să scăpăm prea curând și principalul motiv pentru care lumea se cară de aici.

Cum crezi că se poate schimba în bine România? De ce este nevoie, la nivel nivel de societate, ce ne lipsește cel mai mult?

Din punctul meu de vedere, totul pleacă de la sistemul educațional. Dar și aici, România are o mare problemă de efectiv. Școala ar trebui să ofere copiilor o platformă pentru a se dezvolta ca indivizi, în schimb le prezintă niște informații într-o formă pur teoretică și deloc digerabilă. Copii nu sunt învățați să gândească liber, să pună întrebări, să se descopere pe sine. Mai mult, curicula nu este deloc actualizată, iar discuția anterioară despre lipsa educației de securitate cibernetică cred că este relevantă. În plus, același factor social funcționează la fel de eficient și aici. Activate când trebuie, cunoștințele, atențiile sau chiar mita pot suplini incompetența sau dezinteresul unui elev. Mentalitatea asta este moștenită astfel de la generație la generație. Ca să revin la întrebare, asta ne lipsește…educația.

Știu că urmărești îndeaproape presa sportivă și îți alegi foarte atent canalele; are presa mainstream (românească și nu numai) o problemă de calitate și credibilitate?

Așa este. Am renunțat de ani buni la presa sportivă românească de mainstream, deoarece sunt puține articole de calitate, se promovează mult fake news asumat și mult conținut pentru trafic, de regulă despre iubitele sau nevestele sportivilor. Nu dau vina pe cei care lucrează acolo, cunosc mulți oameni extraordinari în presa de mainstream, ci pe management, care are impresia că asta cere publicul. Cred că este mai degrabă teama de concurență, că dacă nu o faci tu, o poate face altul.

Totodată, trăim într-o lume digitală, unde accesul la informația originală este la un click distanță. Ce te împiedică să urmărești conturile de social media ale cluburilor, să urmărești live video conferințe de presă sau să te abonezi la servicii de date statistice, cum ar fi Opta Stats, Transfermarkt sau WhoScored? Mai mult, există o groază de oameni pasionați de fenomen, pe Twitter sau Reddit, care vin cu analize și materiale total out-of-the-box. Tot acolo, găsești corespondenți ai presei de mainstream pe lângă anumite cluburi, oameni pentru care reputația și veridicitatea informației sunt vitale. Dar și la noi, există  alternative la mainstream – un Lead.ro, un treizecizero.ro, un Mircea Meșter, ThePlaymaker, blog-urile unor oameni de presă ca Ion Alexandru, Dan Ștefănescu, Ionuț Tătaru. Sper, cu timpul, ca astfel de proiecte să devină și sustenabile din punct de vedere financiar și să nu existe doar „din pasiune”.

Având o meserie foarte „căutată” peste tot în lume, te-ai gândit sau te gândești să emigrezi? Dacă nu, ce te reține?

Nu mă văd plecat din țară, încă. Familia, prietenii și proiectele de aici îmi oferă pozitivitatea necesară și compensează mult din frustrările pe care le adun zi de zi. În plus, ar mai fi și viteza asta a internetului pe care nu o găsești nicăieri în Europa (râde).

Sigur, momentan mă gândesc la viitorul meu, dar, când o să ajung să mă gândesc la viitorul unei familii, poate decizia va fi diferită. Încă mai sper la schimbare, până atunci.

STIRE PRELUATA: viitorulromaniei.ro

SURSA TEXT: viitorulromaniei.ro

SURSA FOTO: viitorulromaniei.ro

Comments

comments