OMNIA csm husi tenis

Povestea husencei Carmen Palcu, actrița Teatrului Ion Creangă care a adus pe aceeași scenă copii romi, adolescenți cu HIV sau cu probleme psihice și tineri care au fugit de acasă

iulie 10th, 2020 | de Husi Pe Surse
Povestea husencei Carmen Palcu, actrița Teatrului Ion Creangă care a adus pe aceeași scenă copii romi, adolescenți cu HIV sau cu probleme psihice și tineri care au fugit de acasă
Local

Pasiunea ei pentru teatru a început dinainte să intre la școală. Tatăl ei le citea povești ei și fraților ei și distribuia fiecaruia un rol. Când a decis că vrea sa studieze Actoria, cei apropiați au fost uimiți. Renunța la o carieră în domeniul limbilor străine pentru un domeniu nesigur, în care era un vis să ai un loc de munca încă din timpul facultății.
Află din acest interviu povestea lui Carmen Palcu, mama a trei fete și actriță la Teatrul Ion Creangă din București. Vei afla cum a ajuns să lucreze în teatru, prin ce momente dificile a trecut și cum au ajutat-o acestea în carieră, dar și cum a realizat un spectacol cu adolescenți cu HIV, copii romi sau tineri care au fugit de acasă.
Cine este Carmen Palcu?
Sunt un copil care a rămas copil în suflet chiar dacă vârsta este cea a unui adult. Am avut o copilărie de vis, cel puțin în copilăria mică, până am împlinit șapte ani. Am avut o copilărie cum îmi doresc să le ofer și eu fiicelor mele. Cred că am avut cea mai frumoasă copilărie pe care putea să o aibă un copil pentru că ambii părinți s-au implicat în creșterea și educația noastră. Iar eu cred foarte mult că un copil este echilibrat atât timp cât primii șapte ani de viață (copilăria mică) au fost echilibrați.
M-am născut și am locuit în Huși, un orășel din județul Vaslui. Trăiam în austeritatea specifică Comunismului, iar tatăl meu, un om foarte creativ, un artist din fire, a creat în centrul orașului o mică fermă cu găini, iepuri, capre, chiar și un porc. A făcut acest lucru în special ca să nu simțim lipsa hranei pentru că aceasta este principala grijă a unui părinte cu trei copii. Însă, pe lângă faptul că în felul acesta ne asigura hrana zilnică, această fermă ne dădea responsabilități, știam foarte clar că fiecare trebuie să hranească și să curețe animalele. Era un fel de terapie cu animale. Era rai.
S-a terminat brusc pentru că autoritățile s-au gândit că mai bine fac blocuri în zona de case. Și astfel s-a terminat acest rai când aveam șapte ani și ne-am mutat la bloc.
Dar deja aveam baza, aveam echilibru pentru anii ce au urmat.
Cum a început povestea cu teatrul?
Povestea cu teatrul tot de la tata a început. În perioada aceea nu existau atât de multe lucruri care te puteau ajuta în casă, precum mașina automată de spalat rufe sau de spălat vase, iar mama avea mai puțin timp de petrecut cu noi, copiii. Astfel, tata încerca să ne găsească lucruri creative de făcut. Și, atunci, ne citea povești și ne distribuia roluri mie și fraților mei care sunt mai mari cu doi ani decât mine. Ne dădea roluri și făceam un fel de teatru radiofonic. În anii 80 teatrul radiofonic era un refugiu foarte mare pentru toată lumea. Iar noi făceam acasă teatru radiofonic cu toate efectele posibile. Când se mergea cu barca, tata era pregătit cu un lighean cu apă și niște linguri de lemn ca să se audă clinchetul apei. Dacă Făt-Frumos mergea cu calul, zgomotul calului era făcut de tata. Toate lucrurile acestea care acum pot părea banele au pus bazele pasiunii mele pentru teatru și lectură. Citeam multe povești împreună.
Odată cu mutarea la bloc, a început și școala. Atunci a apărut pasiunea pentru scris, citit, pentru învățat. Jocul a intrat pe planul al doilea, dar a rămas acolo, în echilibru.
Ce a spus tatăl dumneavoastră când i-ați spus că vreți să studiați teatru, că vreți să deveniți actriță?
Fiind într-un oraș de provincie, foarte rar aveam acces la teatru. Venea uneori în oraș Teatrul “Victor Ion Popa” din Bârlad și îmi aduc aminte că la un moment dat am văzut un spectacol la care am remarcat că fata de pe scenă se juca de-a fetița. Mi-a displăcut foarte tare acest lucru. Cred că era a doua oară când vedeam teatru și eu nu știam că acei oameni sunt actori. Eram destul de mare, dar eu nu știam. Tata nu numea neapărat teatru ceea ce făceam noi, acel joc al nostru. Pentru mine nu avea un nume această meserie, nu spuneam: “Și acum ne jucăm de-a actorii. Și acum facem teatru”. Cred că aveam în jur de zece ani când am văzut acest spectacol, “Nota zero la purtare”, și am remarcat ce se întâmpla pe scenă. Mă fascina ideea de teatru, de scenă, de oameni pe scenă, dar aveam un extra simț pentru a detecta falsul de acolo.
Când aveam 16 ani tatăl meu a murit. Tata nu a apucat să mă vadă actriță și nu am apucat să-i zic că vreau să mă fac actriță. Totodată, mă pasionau limbile străine, aceasta era o pasiune moștenită tot de la tata pentru că el vorbea trei limbi străine. Era agent de turism și era foarte interesat de limbi străine. Probabil el s-a gândit că voi urma calea aceasta a limbilor străine pentru că deja cântam, vorbeam, citeam în engleză. Imediat după ce a murit tata, am început să mă pregătesc pentru admiterea la Teatru și atunci toată lumea în jurul meu a fost uimită. Lăsam deoparte româna, engleza, franceza, o carieră frumoasă în filologie pentru a mă îndrepta către ceva lipsit de viitor, către ceva impalpabil. Către ceva despre care nimeni într-un oraș de provincie nu mă putea lămuri. Nimeni nu îmi putea explica cum se intră la teatru. Și…cum să faci teatru dacă nu ai văzut mai mult de trei spectacole toată viața ta? O să poți trăi din teatru? O să ai o meserie? Erau întrebări la care nu știam să răspund.
Cum ați ajuns să faceți teatru pentru copii?
Cred că soarta m-a dus acolo. Dumnezeu în planurile lui nu greșește niciodată. Chiar și în anii în care nu am fost admisă la Actorie, eram atât de pasionată de teatru încât mi-aș fi dorit să fac orice într-un teatru. Doar să fiu acolo, să fiu într-un teatru. Probabil că acesta este visul majorității tinerilor care au microbul teatrului.
Până am ajuns să fiu studentă la actorie am fost traducător pentru filme și seriale la una dintre televiziunile private care se deschiseseră în anii ’90. Am făcut acest lucru aproximativ zece ani, chiar și după ce am terminat facultatea și după ce am devenit actriță în Teatrul Ion Creangă pentru că, într-adevăr, doar din salariul de actor nu îmi permiteam să trăiesc.
În primul an de facultate îi aveam ca profesori pe Emil Hossu și Catrinel Dumitrescu. În primul an la actorie se făceau dramatizări, iar ei mi-au sugerat că m-aș potrivi cu Micul Prinț. Am făcut dramatizarea, am jucat Micul Prinț, iar la finalul spectacolului, care într-adevar a fost un succes, un coleg de la Regie mi-a spus că la Teatrul Ion Creangă se montează Micul Prinț și se caută o actriță. Era vacanța dintre primul și al doilea an de facultate când am vorbit cu acest coleg. Un coleg al cărui nume, din păcate, nu îl știu. Este persoana căruia îi datorez traseul meu și eu nu îi știu numele pentru că era pur și simplu un anonim din sală care m-a văzut în spectacol. M-am dus la teatru și am vorbit cu directorul Cornel Todea căruia i-am zis că știu că se caută o actriță pentru Micul Prinț. Mi-a spus că am înțeles greșit, că de fapt se montează Micul Lord. I-am mulțumit și i-am zis că nu mă interesează. Aveam multă treabă atunci, aveam câteva filme de predat la Antena 1. Mi-a spus să nu plec, să-i mai povestesc despre mine. S-a purtat foarte drăguț și a fost foarte interesat pentru că datele mele fizice mă recomandau pentru spectacolul Micul Lord. Dar nu știa ce pot ca actriță. Mi-a spus că se va face un casting și să citesc Micul Lord că poate îmi vă plăcea. “Dacă îți place, vii mâine, îți depui dosarul și vii la concurs pentru acest rol”, mi-a spus. Citind povestea, mi-am dat seama că o știam. Era o șansă incredibilă, era superb să joc într-un teatru profesionist după doar un an de facultate. Era un vis, o utopie. Mi se părea că nu este pentru mine, că nu voi face acest lucru, dar… de ce să nu încerc? Și…iată-mă. Aceasta a fost șansa care mi-a schimbat definitiv traseul către teatru pentru copii.
Sunt părinți care acasă fac jocuri de rol cu copiii pentru a afla ce gândesc aceștia, pentru a afla prin ce trec la grădinița, la joacă. Cum contribuie teatrul la educația copiilor?
În 2005 am coordonat un proiect care se numea “Spectator pentru non-discriminare”, iar cei cu care lucram erau beneficiarii a patru fundații. Aceste fundații se ocupau de adolescenți infectați cu HIV, adolescenți spre adulți cu probleme psihice, copii romi și copii care au fugit de acasă. Treaba mea era să includ beneficiarii acestor fundații într-un spectacol. Copiii, adolescenții și adulții care trebuiau integrați fuseseră foarte puțin sau deloc la teatru. Am plecat la drum cu niște oameni care la prima întâlnire nu ridicau capul din pământ. Am ajuns la a juca cu ei pe scenă, la a merge în turneu cu ei, la a avea săli pline de spectacole și la a vedea niște adolescenți înfloriți, schimbați de teatru. Ceea ce am făcut acolo, dar eu nu știam, era un fel de drama-terapie. Noi lucram în acel proiect cu categorii care aveau risc de excluziune socială și voiam să le oferim un dar prin contactul cu teatrul.
Pe de altă parte, în spectacole noi ne adresam unui public căruia doream sa-i schimbăm mentalitatea, voiam să conștientizeze felul în care sunt discriminați acești oameni. Beneficiile pentru copiii și adolecenții care au participat au fost enorme. Ei nu au continuat să aibă o carieră în domeniul acesta, dar noi nu ne-am propus acest lucru. Noi ne-am propus schimbarea unor mentalități și să le oferim lor un dar.
Teatru înseamnă joc, este terapeutic, teatrul poate schimba lumea. Dacă mă gândesc la ce îi oferă teatrul unui copil mai mic de un an, avantajele sunt foarte mari. Foarte multă lume ne-a râs în nas când în Teatrul Ion Creanga am început acest proiect de educație timpurie, adică am creat spectacole pentru copii mai mici de trei ani. În 2006 am început proiectul, iar la acel moment nu știam nici eu care sunt beneficiile pentru un bebeluș. Prima mea fetiță s-a născut în 2009 și nu știam ce beneficii sunt.
Dacă pășește într-o sală de teatru unde au loc spectacole cu lumină și muzică blândă, cu actori care sunt la un metru de public, care sunt la același nivel cu publicul, copilului i se deschide un orizont nou. Simte mai mult decât înțelege. Copilul simte teatrul, lumina, actorul, simte ceilalți copii. Este un pas de socializare într-un alt mediu. Mama se poate juca acasă cu o pânză și o lanternă la fel cum ne jucăm noi la teatru cu o pânză și o lanternă. Dar este altceva. Teatrul le oferă copiilor un fel stilizat de a vedea realitatea, prin teatru aceeași realitate poate fi transpusă diferit în imagini.
Fetele mele au luat contact cu scena când aveau cinci luni, avem printre spectactori copii cărora li s-au pus diagnostice de care părinții s-au speriat. Au venit la teatru și apoi au văzut progrese fabuloase la copii. Copilul nu se comportă în alte locuri așa cum se comportă la teatru. Există reguli, dar dacă un copil plânge nu se supără nimeni, nu se întoarce nimeni daca tușește cineva. Lucrurile acestea copilul le învață pas cu pas. Dacă a venit cu regularitate, deja la doi ani este spectator. Copiii care au văzut spectacolele din categoria 0-3 ani trec mult mai ușor la spectacolele din categoria 3-6 ani. Mulți dintre cei care vin de mici la teatru trec la spectacolele pentru 3-6 ani încă dinainte de a avea trei ani.
Ce ați vrea să rețină spectatorii din spectacolele în care jucați?
Aș vrea să rețină că nicio altă activitate nu îmbină atât de bine artele precum o face teatrul. În teatru avem pictură, muzică, dans, literatură. Dacă un copil a citit Scufița Roșie de 20 de ori și a văzut șapte variante de desene animate cu Scufița Roșie, părintele poate considera că nu mai este nevoie să meargă să vadă și teatru. Eu zic că da, trebuie să meargă și la teatru. Pentru că în teatru vom încerca poate să desfacem acele clișee cu care copilul s-a obișnuit deja. Este posibil să îi deschidă imaginația într-un fel în care nu s-ar așteptă părintele doar citindu-i povestea. Teatrul este o alta variantă, putem merge la teatre diferite și vedem variante diferite. Nu există un singur punct de vedere. Aceeași operă vă avea versiuni diferite pentru că vorbim despre viziuni diferite ale regizorilor, scenografilor, actorilor. Vreau că publicul să rețină că trebuie să mergem la teatru pentru că ne deschide o lume incredibilă. Un om care a crescut cu teatru nu vă mai putea rezista fără teatru.
Ati vorbit la un moment despre moartea tatălui dvs. A fost un moment foarte dificil. Cum ați trecut peste?
Moartea tatălui meu a venit în urma a patru ani de boală. Chiar astăzi am vorbit cu fetele mele despre acest lucru. M-a întrebat fata mea cea mare dacă eu am avut petrecere de ziua mea când eram mică. Avea o temă pentru școală și m-a întrebat și pe mine. Și i-am zis că nu pentru că noi am trăit alte vremuri. I-am spus că noi nu am trăit atâta bogăție. M-a întrebat dacă eram săraci. Cumva, da, eram săraci. Nu ne permiteam atâtea lucruri. Părinții mei aveau atâtea griji, ar fi fost o grijă în plus să facem petreceri pentru copii. Iar noi eram trei frați, noi socializam destul de mult.
La 12 ani s-a îmbolnăvit tata. Ce petreceri puteam să facem când tata era la pat? Toată energia familiei se ducea acolo. Copilăria mică a fost idealul copilăriei, a fost partea de echilibru pe care nu va putea să mi-o ia nimeni niciodată. Dar mai târziu au fost vremuri foarte grele pentru mine, pentru familia mea. Apoi mama s-a văzut dintr-odată singură cu trei copii mari, la început de drum. Eu aveam 16 ani, iar frații mei gemeni (soră și frate) aveau 18 ani când a murit tata. Dacă mama și-ar fi pierdut echilibrul, ar fi fost foarte ușor pentru noi copiii să ne pierdem. Să ne pierdem felul de a fi, drumul în viață. Poate și faptul că am avut această pasiune m-a ținut pe drumul meu. Ușor nu a fost. Toată adolescența care poate ar fi trebuit să fie rebelă…noi nu aveam timp să fim rebeli. Probabil că această perioadă este încă acolo, probabil că nu se poate șterge o astfel de perioadă. Dar m-a construit ca om, mi-a dat poate o sensibilitate aparte, consider cumva ca un artist e un artist mai bun când are o parte grea prin care a trecut în viață. Partea asta grea a vieții mele m-a construit mai bine ca artist. Sunt poate mai empatică, poate înțeleg mai bine suferințele oamenilor, ale copiilor.
Ce faceți acasă cu fiicele dvs. astfel încât să vă fie bine în această perioadă?
Ne ajută foarte mult faptul că sunt trei și se joacă împreună. Sunt de vârste apropiate și sunt deja o echipă. Cea mare are zece ani, cea mijlocie- opt ani, iar cea mica- șase ani. Cea mare, pentru că sunt trei și se joacă mult cu surorile, nu prea citește. Încerc să o determin să citească, o mai pun să le citească celor mici. A venit mama mea de la Huși, iar mama mea citește foarte mult și le-a citit: “Războiul care mi-a schimbat viața”, “O buclă în timp”, “Matilda”, “Charlie și fabrica de ciocolată”. Natalie, fetița mea cea mare, era foarte încântată la un moment dat de cartea “Minunea”, iar eu o încurajam adesea să îmi povestească ce se întâmplă în carte.
Într-o zi am găsit și filmul și nu am făcut legătură că este același cu cartea pe care o citise Natalie. Însă, după prima replică, Natalia a sări și a exclamat: “E cartea mea! E cartea mea!”. A avut atâta satisfacție că vede transpus în film un lucru pe care l-a citit. A fost de nedescris bucuria ei de a pune în corelație secvențele din film cu secvențele pe care le citise deja și putea să facă comparație. Recomand aceasta carte și apoi filmul. Ca jocuri, ne distrăm cu “Ghici la ce mă gândesc?”, facem jocuri de asocieri de cuvinte- adică una dintre noi spune un cuvânt, iar cealaltă un alt cuvânt, dar care să aibă legatură cu primul. Mai jucăm “Gibberish”, un joc în care vorbim o limbă inventată. Se mai numește și “Traducătorul”. De exemplu, facem o emisiune de televiziune, iar Anastasia, fetița mea mijlocie, este invitată în platou. Ea este un doctor renumit care vine dintr-o altă țară, nu întelege limba română și începe să vorbească într-o limbă inventată de ea. Însă are nevoie de un traducător. Natalie va fi traducătorul. Ne traduce în română ce spune renumitul doctor, dar cu Anastasia vorbește în limba ei. Și inventează și ea. Totul cu intonație. Este foarte amuzant, dar și greu. Îți solicită mult imaginația pentru că trebuie să spui cuvinte care să nu aibă legătură cu cuvintele românești.

Apartamente in regim hotelier Husi - Omnia

Comments

comments