Primul spital din Huşi şi istoria Spitalului Municipal (foto)

Istorie Huseana

Deşi atestat documentar din anul 1487, Huşul îşi pierde vechimea în istoria milenară. Localitatea este continuatoarea unor comunităţi omeneşti care s-au succedat pe aceeaşi vatră din vremuri străvechi. Poziţia sa geografică, remarcabilă prin pitorescul deosebit dar şi prin bogăţia resurselor ori situarea la întretăiere de drumuri, au menţinut „oraşul dintre vii”, cum a fost supranumit, în centrul atenţiei. În mod deosebit Ştefan cel Mare, care şi-a făcut din Huşi o nouă reşedinţă domnească, pentru a supraveghea sudul ţării şi valea Prutului, determină decisiv viitoarea dezvoltare a oraşului. Intre 1494 -1495 domnitorul a înălţat în Huşi biserica, devenită Episcopie pe timpul lui Aron Vodă. Ajungând unul dintre centrele de seamă ale Moldovei, aici s-au creat instituţii social-culturale şi de asistenţă socială ale căror rădăcini se pierd, odată cu istoria locului, în vremurile trecute.

Pentru o apreciere corectă a stadiilor de dezvoltare ca şi pentru o încadrare corespunzătoare în contextul istoric a evoluţiei asistenţei sanitare de pe meleagurile huşene, să aruncăm o scurtă privire în istoria medicinei. Este ştiut că practicile vindecătoare ale geto-dacilor, aplicate de preoţi, s-au bucurat de faimă în lumea antică. Ei dispuneau de remarcabile cunoştinţe de botanică farmaceutică primitivă, care au fost transmise urmaşilor. S-au identificat, de asemenea, unele instrumente chirurgicale dacice iar izvoarele istorice vorbesc despre regulile lor sănătoase de viaţă, o mărturie a faptului că posedau bune cunoştinţe de igienă.

Stăpânirea romană, instaurată după cucerirea Daciei, a determinat un progres însemnat şi în domeniul medical. În condiţiile migraţiei popoarelor, până la înfiinţarea statelor feudale româneşti, puţine sunt elementele de care se dispune pentru reconstituirea evoluţiei medicinii. Asistenţa sanitară se acorda în general de către femeia casei. La naşteri sau manevre ortopedice curente, se recurgea la bătrânii cu experienţă (moaşa sau moşul) şi numai în împrejurări cu adevărat excepţionale, mai cu seamă în cazul unor mici intervenţii chirurgicale, se apela la ajutorul vraciului. Au apărut mai apoi bărbierii, semnalaţi la Braşov încă de la finele secolului al XV-lea, aducând în Ţara Românească şi în Moldova,un meşteşug nou. Li se zicea „dohtori”.
Termenul este folosit de Radu Paisie la 1 martie 1540 într-o scrisoare prin care cheamă de la Braşov pe vraciul „Gheorghe dohtorul”. La fel, Petru Rareş, la 2 ianuarie 1536 îl cerea de la Braşov pe Grigore „domino doctori ac tonsori”. Şi Alexandru Lăpuşneanu îl numea pe bărbierul său Andrei, când chirurg, când bărbier, magistru sau doctor. Aşadar, bărbierii cu atestat de învăţătură de la meşteri din străinătate devin chirurgi.

Se pare că termenul „dohtor” a precedat forma „doftor”, care apare în traducerea moldovenească din Herodot, efectuată în prima jumătate a secolului al XVII-lea, şi la Dimitrie Cantemir, în Istoria Ieroglifică. De asemenea, Nicolae Costin în Cronica lui, foloseşte alternativ doctor în medicină sau doftor. In ordine cronologică, pe teritoriul ţării cel dintâi medic apare în 1431 în Moldova, pe vremea lui Alexandru cel Bun. Se numea Hermann şi era „bacalaureat în medicină”, având domiciliul la Suceava. Titlul îi dădea dreptul să predea la şcoala înfiinţată de domnitor în vechea capitală a Moldovei. Este cunoscut, de asemenea, că în slujba lui Ştefan cel Mare s-au perindat mai mulţi chirurgi sau doctori. Fără a intra în amănunte, de subliniat că aproape toţi principii şi marii feudali aveau medici italieni, germani sau polonezi.

Dacă anterior medicii erau majoritatea clerici, nu au întârziat să apară şi medici laici care încep să se aşeze prin oraşe. Cunoscuţi sunt Luduregh, în 1459 la Sibiu sau Andreas Seling, fizic al aceluiaşi oraş între 1490-524.

O formă de activitate ştiinţifică ce trebuie consemnată este apariţia cărţilor de medicină. Se pare că cel mai vechi asemenea text la noi este un herbariu datat din secolul al XVI-lea, în care sunt consemnate 13 plante folosite în medicina populară. Urmează o serie de publicaţii ale medicilor transilvăneni, fie manuscrise, ca sfaturile împotriva ciumei ale lui Sebastian Pauschner, fizic al cetăţii Braşovului, fie imprimate, ca lucrarea cunoscutului Paulus Kyr, intitulată „Sanitas studium ad imitationem aphorismorum compositum”. Peste ani, aceste lucrări sunt prea numeroase pentru a încerca o enumerare a lor.

Deşi încă nu putem vorbi de o adevărată legislaţie sanitară, Cartea românească de învăţătură, de la Iaşi, din 1646, şi mai apoi Îndreptarea legii, din 1652, de la Târgovişte, aduc unele contribuţii moderne din acest punct de vedere. Mai cu seamă în Îndreptarea legii întâlnim menţionate, printre altele, problemele de asistenţă socială şi de morală. Spre exemplu, soţia era obligată să îngrijească de soţul bolnav, erau prevăzute pedepse pentru avortul provocat, otrăviri sau viol. Se arăta că în cazuri de răniri, otrăviri, etc. să se consulte vraciul. Vraciului îi revenea sarcina să cerceteze ierburile pentru a le descoperi pe cele cu proprietăţi vindecătoare sau bune împotriva otrăvirilor. Pe unul din calendarele domneşti ale lui Constantin Brâncoveanu se afla scris la 1 mai 1699: „luni am luat iarbă de curăţenie”. Între mărfurile care treceau pe la Braşov se găseau praful de tămâie, folosit la abcese, uleiul de cedru pentru cei cu albeaţă la ochi sau anasonul ca stimulent antispasmodic.

Expusă bolilor era în general populaţia de rând, săracă, măsurile sanitare iniţiate vizând prioritar izolarea bolnavilor şi mai apoi a zonelor cu epidemii. De altfel, chiar termenul de lepros, care desemna la început pe bolnavul de lepră, a căpătat peste ani semnificaţia de sărac, infirm, etc. Din aceste considerente, în perioada 1639 – 1736 hrisoavele domneşti amintesc de săraci, gârbovi, schilozi, orbi, mişei, ologi sau calici. Pe linie de asistenţă publică,alături de autorităţile vremii, biserica şi-a asumat în mare parte sarcina de a exercita caritatea şi de a acorda ajutor bolnavilor. Sunt cunoscute bolniţele pentru călugări sau lăcaşurile de îngrijire pentru drumeţi, bătrâni sau copii părăsiţi, numite xenodochii, adăposturi sau ospătării şi azilele. Indiferent cum se numeau, cu excepţia bolniţelor, toate aveau menirea de a găzdui, hrăni şi, la nevoie, a da ajutor medical. Din xenodochii au luat naştere în toată Europa spitalele.
În context, chiar dacă încă din 1646 în amintita Cartea românească de învăţătură se vorbea de „şpitali”, pe vremea când Bucureştii erau bătuţi de copite de cai şi roţi de căruţe, spătarul Mihail Cantacuzino are meritul de a fi ridicat la 1704 un ansamblu care cuprindea o bisericuţă, o şcoală, un spital, o spiţerie şi un turn-clopotniţă, cel mai înalt din oraş pe atunci. Este cel dintâi adevărat spital din Moldova şi Ţara Românească. Aşezământul avea 24 de paturi, 12 pentru bărbaţi şi 12 pentru femei, numele lui fiind dat după fostul proprietar al terenului, clucerul Colţea Doicescu. Dacă înfiinţarea acestui aşezământ nu a determinat dinamizarea vieţii ştiinţifice medicale locale, remarcabile au fost cursurile de medicină de la Academia Domnească de la Sfântul Sava, iniţiate se pare după 1707.

Între 1735 şi 1752, Grigore Ghica Vodă clădeşte spitalul Sfântul Pantelimon. In dezvoltarea instituţiilor spitaliceşti din Moldova,un rol de maximă importanţă l-a avut spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, înfiinţat în 1757. De subliniat că dezvoltarea acestor unităţi a beneficiat, datorită Generalei epitropii a casei Sf. Spiridon, de o evoluţie mai unitară decât spitalele din Muntenia. Intr-o perioadă scurtă, Spiridonia a preluat o serie de spitale nou înfiinţate, între care Sf. Precista din Roman (1787), spitalul din Galaţi (1836), din Botoşani şi Bârlad (1838), din Focşani (1842) sau Tg. Ocna (1848). Astfel, în mai puţin de opt decenii, capacitatea Spiridoniei a crescut de la 227 de paturi în 1757 la 470 în 1850.
La originea dezvoltării spitalelor moldovene distingem mai multe modalităţi de acţiune. Prin iniţiativă particulară locală, s-au întemeiat spitalul Sf. Spiridon de Ştefan Bosie, cel din Botoşani de Ion Mavromati, din Bârlad de Elena Beldiman, din Fălticeni de familia Stamati şi, imediat după 1850, cel din Hârlău, de logofeteasa Pulcheria Ghica, cel din Tătăraşi – Iaşi, de logofătul Cantacuzino-Paşcanu, din Vaslui de familia Drăghici sau din Bacău de Pavel Cristea.

O altă modalitate a constituit-o iniţiativa bisericească: spitalele din Roman şi Tg. Neamţ, ospiciile Neamţu şi Golia. Mai distingem iniţiativa obştei: spitalul din Galaţi, iniţiativa Epitropiei generale Sf. Spiridon: al doilea spital din Galaţi şi spitalele din Focşani şi Tg. Ocna sau iniţiativa domnească: maternitatea Ghica Vodă şi ospiciul Galata, ridicat prin grija lui Grigore Al. Ghica. Indiferent de modalitatea prin care au fost fondate, în majoritate aceste spitale au devenit filiale ale Spiridoniei sau au resimţit spiritul îndrumător al acesteia.
Administraţia medicală de stat s-a bazat pe instituţiile filantropice înfiinţate mai cu seamă de Alexandru Ipsilanti, în Muntenia, şi de Grigore al III-lea Ghica, în Moldova. Aceste instituţii erau Cutia milelor, care în Moldova a luat fiinţă în 1776, orfanotropia şi alte înjghebări spre folosul bolnavilor şi săracilor. Cel mai important act de administraţie medico-sanitară l-a constituit însă crearea instituţiei medicului public, plătit de stat. Primul medic „în serviciul obştei” a fost numit în 1777 de către Grigore Ghica. Prin acelaşi hrisov se prevedea înfiinţarea primei farmacii publice la Iaşi. In 1810 figurau ca medici oficiali cinci doctori la Iaşi şi câte unul la Bârlad şi Hârlău. Curând, în 1813, se înfiinţează Epitropia casei doftorilor.

Angajaţi de Casa doftorilor, de obştii sau de Spiridonie, medicii au devenit mai numeroşi în deceniile următoare şi s-au răspândit în toate târgurile mai importante. Astfel, au funcţionat medici oficiali şi la Tg. Ocna (1781), Botoşani (1793), Bârlad şi Hârlău (1804), Roman (1809), Galaţi (1810) etc.

În context, cea mai veche mărturie despre o asistenţă medicală ştiinţifică în Huşi datează din anul 1781, când episcopul Inochentie fiind otrăvit, cu sau fără intenţie de către bucătarul său, a fost salvat de la moarte de doctorul Andreas Wolf din Iaşi. Acesta a fost solicitat de Iacov Stamati, de la Mitropolia Moldovei, să se deplaseze la Huşi, unde nu existau medici, ci numai vraci. Tot Iacov Stamati, devenit ulterior episcop de Huşi, aduce în oraş în jurul anilor 1791- 1792 şi pe farmacistul Paulus Fabricius, din Sibiu.
Totodată, în timpul luptelor duse între ruşi şi turci (1806-1812), în Huşi a existat un spital militar de campanie al trupelor ruseşti. Mărturie în acest sens este un înscris din condica de decese a bisericii romano-catolice din cartierul Corni, redat în traducere din latină:

„În anul 1808 ziua 15 Nicolai Sciombanschi din Polonia cu gradul de sergent în armata rusă catolic, a fost îngrijit de biserică cu sfintele Taine şi şi-a dat sufletul în Spitalul militar din acest oraş Huşi, în vârstă de 26 ani, a cărui corp a fost înmormântat de mine parohul N. Longhi”.

Dintre boli, prin virulenţă şi durata excepţional de lungă a manifestării, ciuma a produs adevărate dezastre pe teritoriul României. S-au înregistrat peste ani mai multe valuri epidemice dar parcă niciunul atât de cumplit cum a fost cel din 1812, din vremea lui Caragea. Dincolo de cifrele statistice oficiale cu privire la efectele acesteia, relevantă asupra gravităţii fenomenului este o scrisoare adresată de Ion Ghica lui Vasile Alecsandri, din care am selectat citatul:

„A fost în multe rânduri ciumă în tară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 50.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Fugea lumea de ei ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă şi porneau cu carul spre Dudeşti sau Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Câţiva vătaşei însoţeau pe cioclii… Într-un raport către şeful său arăta: azi am adunat 15 morţi, dar n-am îngropat decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde.” Se subînţelege deci, că în unele situaţii bolnavii respectivi erau îngropaţi de vii.

Ca peste tot în ţară, teama de întindere a epidemiilor a determinat şi printre boierii din partea Huşului un spirit de generozitate, manifestat prin donaţii pentru înfiinţarea de lăcaşuri de ocrotire socială şi medicală. Intre altele, rămăsese vie în memoria huşenilor acea amintită ciumă din vremea lui Caragea, care atinsese şi Moldova. În Biblioteca Academiei, s-a păstrat o scrisoare particulară din 26 februarie 1816, în care se spune: „Eu aş fi mers la Eş, dacă nu s-ar fi iscat boala ciumii la Huş”.

Pe linie sanitară o serie de măsuri organizatorice au fost luate în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832 prin Regulamentul Organic. Acesta prevedea înfiinţarea unor organe sanitare superioare Comitetului Carantinelor, care se transformă în Comisii de sănătate, ce funcţionau pe lângă Ministerul Trebilor din Lăuntru (Ministerul de interne), având ca sarcină conducerea centrală pe teritoriul fiecărui principat a asistenţei sanitare. Ca servicii sanitare exterioare, principatele sunt împărţite în ocruguri, câte 6 pentru Muntenia şi 5 pentru Moldova. Fiecare avea un medic, un chirurg şi 10 moaşe care se ocupau de prevenirea şi combaterea epidemiilor şi s-au iniţiat măsuri pentru combaterea bolilor venerice, a rabiei şi a pelagrei. Pentru stăvilirea epidemiei de ciumă s-au stabilit două linii de carantină, pe Dunăre şi Prut.

Începe să existe preocupare şi pentru pregătirea cadrelor necesare. Intre altele, în Adunarea obştească se prezintă „Proiectul de regulament pentru învăţăturile în seminare şi ţinerea lor în bună rânduială”, care prevedea ca elevilor din anul IV să li se predea „lecţii de vaccinaţie şi de medicină veterinară”.

În contextul noii organizări, cel dintâi medic cunoscut la Huşi a fost Stanislav Iasinski, de origine polonă, numit medic al ţinutului Fălciu în 1832. În 1834, prin strămutarea reşedinţei districtului la Huşi, care devine astfel centru economic, cultural şi administrativ, se creează noi posibilităţi pentru dezvoltarea asistenţei sanitare. Prezenţa doctorului Iasinski în oraş o întâlnim în însemnările botanistului Iulius Edel şi ale farmacistului Iosef Szabo, care au întreprins în 1935 o excursie botanică în Moldova prin însărcinarea Societăţii de Medicină şi Istorie Naturală din Iaşi. Desigur, dacă la acea dată s-ar fi aflat în Huşi şi un farmacist, cu siguranţă ar fi fost amintit în aceste însemnări. Abia în 1838 se va ivi şi prima farmacie.
„Spiţerul” Andrei von Alt primeşte prin hrisov de la guvern dreptul să deschidă „Spiţerie la Huşi”, fiind scutit de dări cu condiţia să ofere săracilor doctorii fără plată. Textul acestui hrisov este următorul:

„După formalnica voie ce au câştigat prin cercetarea Comitetului de sănătate, potrivit cu cunoştinţa meritelor ce însuşeşte dumnealui Andrei Alt, a deschide spiţerie în Principatul Moldovei, regularisindu-şi statornicire în Târgul Huşi cu toată buna primire şi alcătuitorilor târgoveţi, au cerut a se milui cu drepturile hărăzite de aşezământul şi pe acest temei comitetul sănătăţii intrând cu prestotavlenie din 16 august 1837 Nr. 531.
Domnia noastră cu părintească îngrijire ce avem pentru sporirea a tot felul de industrii de lipsa şi de înflorirea blajinei noastre patrii, luând în băgare de seamă această mijlocire a Comitetului, întărim Domniei sale De Alt privilegiul titarist în regulament la capul III anecsa lit. r Secţia II articolul XCVI, adică de a fi scutit spiţeria ce ţine împreună cu toţi lucrătorii de doftorii dintrânsa de toate dările stârnite asupra celorlalte trepte de dajnici,cu aceasta însă că şi spiţeria fără depărtare să urmeze pe temeiul acestui articol a da doftorii fără plată la oamenii săraci. Drept aceia în temeiul legiuirii titariste se împuterniceşte pe D-lui de Alt, prin acest al nostru Dumnesc Hrisov, a avea dreptate de a ţine spiţeria potrivit cu rostuirea regulamentului, spre care sfârşit s-au întărit şi cu a noastră domnească iscălitură şi pecete.
Scrisu-sau la scaunul domniei noastre în oraşul Iaşi al 4-lea an. Una mie opt sute treizeci şi opt luna mai 29 zile.

Von Alt şi-a vândut farmacia lui Albert Votsch în 1853, soţia acestuia fiind fiica Doctorului Iasinski. La rândul său, Votsch a cedat mai târziu spiţeria ieşeanului Robert Bendorf, rămasă în patrimoniul descendenţilor până în 1940, când Alexandru Bendorf obţine dreptul de a o strămuta la Bucureşti.
În paralel, preocupările locale pentru limitarea efectelor epidemiilor s-au accentuat. Este semnalată, între altele, existenţa unei bolniţe în 1842 în mahalaua Plopeni, întreţinută pe cheltuiala agiesei Aglaia Cerchez. Din raportul doctorului Steege, aflăm în 1853 următorul personal sanitar: doctorul Mateevschi, medic al districtului Fălciu, doctorul Schmidt, medic al oraşului, vaccinatorul Hulubovski Antoniu, farmacistul Alth şi moaşa Kestel.

Iniţiativa fondării spitalului este legată de vizita domnitorului Grigore Ghica la Huşi, în ziua de 4 august 1851. Discutând cu autorităţile locale despre lipsa unui asemenea aşezământ în oraş, el a fost de acord cu necesitatea acestuia şi îi îndeamnă pe toţi oamenii cu stare să contribuie pentru realizarea sa. Apelul domnitorului a găsit ecou mai întâi în inima unui mare filantrop fălcian, Dimitrie Castroian, care a pus la dispoziţie suma de 50 de mii lei. Au mai fost apoi şi alte subscripţii mai mici, daniile respective intrând în păstrarea domnitorului o scrisoare de mulţumire pentru iniţiativa lui, solicitând să se dea dispoziţie autorităţilor locale pentru începerea lucrărilor. Textul acesteia era următorul:

„Prea Înălţate Doamne, Hărăzirea ce aţi făcut Înălţimea Voastră pentru apele poliţiei Huşi, precum şi părinteasca Voastră bunătate de care s-au îndulcit orăşenii acestei poliţii când au avut norocirea să fie vizitaţi în persoană de către Înălţimea Voastră, au îndemnat pe mai mulţi boieri de acolo să voiască a hărăzi deosebite sume de bani pentru înfiinţarea unui ospital, de care se află până acum lipsit acest oraş. Cel întâiu dintre aceste persoane care le-au rostit o sumă de cincizeci mii lei, este D. Serdarul Dimitrie Castroian. Supuind asemenea împrejurare, cu mulţumire sufletească la cunoştinţa Înălţimii Voastre, vă rog să binevoiţi pe de o parte a însărcina locul competent cu cuvenita punere în lucrare iar pe de altă parte spre a putea mai curând să ajung la un ţel dorit, prin o colectă după trebuinţă. Îndrăznesc a mijloci o domnească mărturie de mulţumire către serdarul Castroian, care cu bună seamă va încuraja şi pe alţii de a-l imita spre îndeplinirea unui aşezământ de nevoia pătimitoarei omenirii.
Al Înălţimei Voastre / Către Dumnezeu smerit rugătoriu / Meletie / Episcopul Huşului / nr. 360 / 1852 august 18”.

Vodă răspunde propunerii printr-o epistolă de mulţumire adresată serdarului Castroian, acordându-i drept recompensă pentru fapta sa rangul de comis:

„Simţirea vrednică de laudă în privinţa omenirii pătimitoare care au îndemnat pe D-ta de a face jertfa de cincizeci mii lei pentru înlesnirea înfiinţării unui spital în oraşul Huşului, ce este de nevoie acolo, pentru care jertfire am luat încredinţare din Anaforeaua Iubirei Sale de Dumnezeu Kir Meletie Episcopul Huşului sub nr. 360. Ne-au pricinuit deosebită mulţămire, o aşa plăcută faptă, făcându-se a fi preţuită îndeobşte prin buna pildă ce ai dat. Nu numai păstrează pentru asta un titlu de binefăcător omenirii, ci ne îndeamnă şi pe Noi a mărturisi Dumitale a noastră mulţămire, care pentru un făcut ce aduce înlesniri sporirii îmbunătăţirii în ţară, la care priveşte cea mai întreagă a Noastră dorinţă, şi dar pe lângă mărturisirea ce facem Dumitale prin acest ofis despre a Noastră mulţămire, socotim a da Dumitale şi dovada despre a noastră bună plecare şi preţuire înaintând pe Dumneata la rangul de Comis pentru care am poruncit Secretariatului de Stat de aţi slobozi cuvenitul Decret.”

În acelaşi an 1852, Smaranda, fiica postelnicului Iamandi, proprietarul moşiei Duda, a lăsat prin testament casele sale boiereşti din centrul oraşului, cu grădină şi gard de zid, plus 200 de galbeni pentru inaugurarea spitalului. În ciuda acestor semne de bun augur, autorităţile locale nu au dat curs iniţiativei. Între Comitetul Sănătăţii şi fizicul districtului Fălciu, doctorul Iasinschi, s-a purtat o vastă corespondenţă, tema disputei fiind localul destinat funcţionării spitalului. Cu ocazia unei inspecţii efectuată la spiţeria din Huşi, protomedicul Moldovei, doctorul Costache Vârnă, a analizat la faţa locului şi spaţiile propuse pentru a deveni spital.
Drept urmare, Epitropia Spitalului Sfântul Spiridon din Iaşi, singura cu autoritate asupra spitalelor din Moldova, a însărcinat o comisie pentru cercetarea şi reglementarea problemei. Zadarnic însă, căci au trecut mai bine de patru luni fără nici un rezultat. Indecizia autorităţilor locale l-au determinat pe acelaşi Dimitrie Castroian să cumpere casele Smarandei Râzu, cele mai frumoase din oraş, şi să pregătească mobilierul necesar pentru un spital cu 12 paturi. În completarea gestului său extraordinar, pentru a se asigura spitalului o subvenţie fixă, Castroian propune guvernului să accepte preluarea caselor sale din Vaslui, în care să se instaleze isprăvnicia şi judecătoria. Pune condiţia obligării organelor abilitate ca în termen de un an să deschidă spitalul din Huşi, căruia Epitropia Sfântul Spiridon din Iaşi să-i asigure anual, pentru funcţionare, suma de 300 de galbeni. Mărturie în acest sens este chiar scrisoarea adresată de Castroian Consiliului de Miniştri:

„Onorabilului Consiliu de Miniştri,
În anul 1851 fericitul întru pomenire Domnul Grigore Ghica V. V. viind la oraşul Huşi au binevoit a ţine seama de trebuinţa acestei comune şi pe lângă alte îmbunătăţiri au făgăduit şi înfiinţarea unui spital.
Atunci am declarat că realizându-se acest aşezământ de omenire, întrajutorul său voi da un capital de 50.000 lei spre a servi de fond nealienabil. Mai apoi voind a vedea cu o oră mai înainte deschiderea spitalului, din propriul meu îndemn am cumpărat casele cu două rânduri a D-sale Smaranda Rîzu pe care le-am destinat pentru acest aşezământ. La sfârşit am mai pregătit şi mobiliţia spitalului pentru 12 bolnavi precum crivaturi, halaturi, tacâmuri etc.

Cu toate acestea făgăduinţa domnească nici până astăzi nu este realizată. Huşii îşi aşteaptă încă spitalul, vroind din parte-mi a înlesni cât cu putinţă înfiinţarea unui aşezământ filantropic de cea mai mare nevoie, vin a propune Consiliului următoarele:

Rezidenţa Districtului Vaslui este cu desăvârşire lipsită de încăperi pentru autorităţile sale administrative şi judecătoreşti. De abia are o casă în ruină ce poate servi mult pentru poliţie.
Eu, am în acest oraş în deplină proprietate casele moştenite de la moşul meu Nicolae Chiriac. Aceste case preţeluite foarte jos reprezintă o valoare de cel puţin 3000 galbeni. Casele sunt cu totul noi, iar ele pot încăpea şi prefectura şi judecătoria. Aceste case eu sunt gata a le hărăzi statului în deplină proprietate cu singura condiţie ca guvernul să ia măsurile cuvenite ca într-un an de zile să deschidă un spital măcar cu 12 crivaturi în oraşul Huşi şi anume: În casele ce eu le-am destinat pentru aceasta iar ca fond de întreţinere veşnic, să se răspundă în tot anul Epitropiei Sfântului Spiridon, câte 300 galbeni dobânda preţului de 3.000 de galbeni valoarea caselor din Vaslui, ce le cedez guvernului în deplină proprietate.
Cu mica sumă de 300 de galbeni înscrisă în bugetul anual, guvernul va realiza două foloase, va îndestula două trebuinţe obşteşti: în Huşi va avea un spital, în Vaslui va avea toate încăperile trebuitoare instituţiilor sale. Cu primirea acestei hărăziri ar rămâne îndeplinită şi cu prisosinţă declaraţia ce am dat în 1854 pentru capitalul de 50.000 lei, astăzi cedez un fond de o valoare îndoită. Rog dar pe onor consiliul, că după ce va da cuvenita hotărâre asupra acestei declaraţii a mele, să binevoiască cât mai curând a-mi comunica rezultatul spre cea mai departe lucrare.“

Pe fondul situaţiei politice din Principate, efortul acesta generos a rămas temporar tot fără efect. Taberele care se înfruntau pentru înfăptuirea unirii şi-au extins influenţa, din divan, în toate colţurile ţării. După cum este ştiut, aceste frământări s-au finalizat istoric prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în ambele Principate, unirea fiind proclamată şi recunoscută. În toată ţara începe aplicarea seriei de reforme menite să transforme Romania dintr-un stat anchilozat în formele feudalismului otoman într-un stat modern, burghezo-democrat.
Sectorul sanitar a ţinut şi el pasul acestor reforme înregistrând progrese însemnate. Este de menţionat că în 1853 domnitorul Barbu Ştirbei promulgase în Ţara Românească „Legiuirea pentru întinderea aşezămintelor sanitare şi îmbunătăţirea serviciului medical“ în care se prevedea încadrarea fiecărui judeţ (33 în ambele principate), cu un doctor, cu leafa de 800 de lei pe lună, un doctor chirurg cu 300 lei pe lună şi un felcer. Prin această lege medicul judeţului era îndatorat să dea consultaţii gratuite în spital, să viziteze pe bolnavii săraci la domiciliu iar în cazuri mai grave chiar şi în afara oraşului. Avea, de asemenea, obligaţia să supravegheze spiţeriile, să dirijeze vaccinările, de a se deplasa în judeţ în caz de epidemii, să examineze recruţii şi să facă inspecţii sanitare la sate. Pentru că în general încă nu se apela pentru consultaţii la medic, preferându-se, potrivit obiceiurilor, mai mult mersul la descântătoare sau la vraci, la îndemnul Serviciului Sanitar din Principatele Unite, mitropolitul ţării a emis, la 27 februarie 1860, o circulară către preoţi, cărora le cerea să convingă lumea să se adreseze medicilor recunoscuţi de stat. Emisă sub numărul 533, această circulară avea următorul text:

„Prin adresa cu nr. 216, făcând cercetare şi oarecare observaţii asupra pătimaşei omeniri, care, prin necăutare de doctori ajunge în grele patimi, onor Administraţia generală a Serviciului Sanitar din acest Prinţipat, ne aduce rugăciunea de a îndatora pe preoţi, spre a predica din toate puterile cuvântului, atât prin biserici, cât şi în particular, încredinţarea ce urmează a avea locuitorii în doctorii recunoscuţi de stăpânire la boalele lor, chiar de la început şi de orice fire va fi boala, căci s-a observat că mulţi pătimaşi, nu numai că nu cheamă în neputinţa lor pe doctori, după toate mijloacele ce le dă ţara astăzi, dar, se dau mai bine pe mâna vrăjitoarelor, descântătoarelor, ghicitoarelor, prevestitorilor, bărbierilor, şarlatanilor şi alţii, încât ajung pe nesimţite în boalele cronice, netămăduitoare şi merg, fără vreme, în groapă, lăsând urmaşilor sărăcie şi anevoinţe şi că asemenea oameni vătămători să se dea pe mâna poliţiilor spre a-şi lua pedeapsa după lege. Ca să se stârpească această ceată de înşelători şi împiedicători ai bunelor întocmiri ale stăpânirii, precum şi în poporul unde o propagandă de neîncredere în doctori, acolo urmează şi preoţii prin adevărata lor eloquenţă şi pe lângă rugăciunile către Atotputernicul Dumnezeu, la patul bolnavilor, sa stăruiască a chema doctorul. Şi astfel, urmând cu doctorul sufletesc, cu mare cucernicie morală şi tăinuire spre tămăduirea pătimaşului, să nu-l lase pradă credulităţii absurde în mâinile babelor, vrăjitoarelor şi şarlatanilor, cari sânt goniţi chiar de sfânta biserică, ca nişte demoni împieliţaţi, ce întunecă pământul cu înşelătoriile ce exersează, cu fel de fel de meşteşuguri pe furiş, ca să atragă curiozitatea celor neadăpaţi în cunoştinţele reale şi adevărate.
Toţi preoţii să stăruie a predica şi a învăţa pe locuitori a să pătrunde de nişte asemenea sfaturi, în vremi de boală şi patimi ale lor, făcând orice vor putea spre stârpirea acestui rău, încuibat în toată ţara şi să triumfe adevărata ştiinţă.
(Pecetea Mitropoliei)
Nr. 533 din 27 febr. 1860
Şef al cancelariei Sfintei Mitropolii, K. Tocilescu”.

Referindu-ne la asistenţa spitalicească, este de remarcat că în Moldova fiinţau în 1860 cam 950 paturi de bolnavi, iar în Ţara Românească cu vreo sută mai mult. În timp ce în Muntenia statul întreţinea spitalele din 14 capitale de districte, în Moldova nicio instituţie similară nu a fost în grija guvernului până la 1860, când spitalul de la Târgul Neamţ a fost inclus în bugetul Ministerului Cultelor. Se pare însă că Moldova avea o mai bună organizare a sănătăţii publice.
În 1862 profesau în Muntenia la o populaţie de aproape 2.500.000 de locuitori, 99 de doctori în medicină, 11 magiştri în chirurgie, 21 de patroni în chirurgie şi 20 de subchirurgi, iar în Moldova, la o populaţie mai mică cu aproximativ un milion de suflete, profesau 93 doctori în medicină, 6 magiştri în chirurgie şi 41 de patroni în chirurgie. Cât priveşte asistenţa la naştere, situaţia era indiscutabil mai bună în Moldova, unde erau înregistrate 145 de moaşe care căpătaseră diploma la Iaşi şi 85 care studiaseră în alte ţări, în timp ce în Ţara Românească se numărau doar 77 de moaşe cu diploma de la Bucureşti şi 14 care studiaseră în alte ţări. În Moldova funcţionau 54 de farmacii cu 78 de magiştri iar dincolo de Milcov, 44 de farmacii, cu 57 de magiştri.
Prin numirea lui Carol Davila la 5 septembrie 1859 în postul de protomedic al Ţării Româneşti şi de şef al Comitetului sanitar, iar la 3 decembrie 1860, în cel de inspector general al Serviciului sanitar militar din Principate, în administraţia sanitară a ţării s-a resimţit un suflu nou. Cum anterior, pe timpul lui Barbu Ştirbei, fusese şeful Serviciului ostăşesc, intervalul 1855-1885 constituie adevărata etapă organizatorică a medicinii româneşti, recunoscută ca „epoca lui Carol Davila“. Ajutat de Nicolae Kretzulescu şi Iacob Felix, reuşeşte să reorganizeze şi să unifice serviciile sanitare civile şi militare din Principate, să întemeieze învăţământul medical şi farmaceutic superior românesc, să fixeze cadrul organizatoric modern al medicinii autohtone, pregătind terenul pentru creaţia ştiinţifică medicală de la noi.
Una dintre cele mai importante realizări o constituie înfiinţarea în 1862 a 33 de posturi de medici de arondisment, dintre care, dată fiind absenţa cadrelor, au fost ocupate doar 17, toate în fosta Ţară Românească. Aceşti medici aveau obligaţia:

– să dea tuturor bolnavilor ajutor medical;
– să dea locuitorilor sărmani, dorobanţilor şi grănicerilor şi familiilor lor medicamentele
– necesare din farmacia portativă, fără a avea dreptul să primească o plată de la aceştia;
– să efectueze vaccinarea şi revaccinarea antivariolică;
– să întocmească acte medico-legale, să facă revizia sanitară a şcolilor, cazărmilor, hanurilor şi cârciumilor;
– să prevină epidemiile, să combată şarlatanismul medical, să alcătuiască statisticile sanitare şi să acorde chiar asistenţă veterinară;
– să acorde o atenţie deosebită misiei morale şi civilizatoare.

La 28 ianuarie 1862 se adopta decretul prin care se stabilea că corpurile medicale din Ţara Românească şi din Moldova „vor fi libere a practica medicina în ambele ţări surori, fără altă formalitate decât prin ştirea superioarelor dregătorii ale serviciului sanitar“. Ulterior, Davila primeşte misiunea de a inspecta în scop informativ toate instituţiile medicale de peste Milcov.
Concluziile constatărilor efectuate asupra stării spitalelor şi a serviciului medical din Moldova se regăsesc într-un raport bine documentat. Referindu-se la ţinutul Fălciului, el scria:

„În oraşul Huşi, rezidenţa acestui district, nu se află nici un spital, şi reclamă trebuinţa ca guvernul să prevadă în buget o sumă de lei:
– 15000 pentru înfiinţarea şi înzestrarea a 15 paturi de fier pentru bolnavi, cu toate trebuincioasele, adică pânzăria, aşternutul şi obiectele necesare de serviciu, socotit de un pat câte 1000 lei;
– 15000 pentru hrana, închirierea unui local şi întreţinerea anuală a acestui spital;
– 7200 leafa anuală a unui medic de oraş, care să fie însărcinat cu căutarea spitalului, socotit pe lună câte 600 lei;
– 2400 idem a unui subchirurg de spital;
– 4800 idem a 4 servitori, câte lei 100 de fiecare lună;
––––––
– 44000 total
ca să se poată bucura şi locuitorii sărmani ai acestui district de binefacerile guvernului”.

Ca o consecinţă a raportului menţionat, prin referatul înaintat domnitorului, N. Kretzulescu susţine propunerea lui Davila, subliniind necesitatea înfiinţării unor spitale noi la Dorohoi, Piatra, Bacău, Huşi, Tecuci şi Râmnicul Sărat:“…unde, precum arăt, nu se află de loc spitale spre a se putea întâmpina suferinda omenire. Văzând că o asemenea tristă stare de lucruri nu s-ar ai putea prelungi fără a aduce o profundă mâhnire populaţiei acelor judeţe…”, domnul Alexandru Ioan Cuza aprobă, la 25 august 1862, înfiinţarea spitalelor de peste Milcov.
La aceeaşi dată Comitetul Sanitar al Moldovei este desfiinţat. Cancelaria acestui Comitet şi Administraţia Sanitară din Muntenia se reorganizează în patru birouri conduse de Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar, dependentă de Ministerul din Lăuntru şi un Consiliu Medical Superior. Conducerea acestei Direcţii era asigurată de un inspector general (C. Davila) şi un vice-inspector (Iacob Felix). Printr-un decret din 13 noiembrie sunt unificate titlurile medicilor oficiali din Muntenia şi din Moldova care devin medici primari de district, având sarcina de a se ocupa „mai cu osebire cu căutarea sătenilor bolnavi.“
Pentru oraşul Huşi, textul ordinului-telegramă transmis la 27 august 1862 (în Istoria Huşilor, Editura „Porto-Franco“ 1995, pag. 206, este datat 26 august) prin care s-a pus în aplicare propunerea lui Davila a fost următorul:

„Domnilor membri ai municipalităţii Huşi. Cu ocazia unificării serviciului sanitar, Măria Sa Domnitorul a întărit înfiinţarea unui Spital de 15 paturi de bolnavi în acel oraş. Davila.”

Este, practic, actul de naştere al spitalului. Telegrama tulbură liniştea membrilor din Consiliul Municipal şi chiar dacă discuţiile cu privire la clădirea în care va funcţiona spitalul ar fi continuat, la 10 iunie 1863 Davila ordonă Primăriei să trimită comisari la Galaţi pentru a ridica lenjeria sosită de la Paris şi paturile de la Casa Grand din Londra! Primăria a trebuit de această dată să se conformeze şi astfel, în casa donată de Castroian, situată pe terenul unde este astăzi Policlinica, la 1 octombrie 1863 s-a inaugurat Spitalul Huşi. Clădirea acestuia era compusă din subsol, parter şi etaj, cu un total de 11 camere, aprovizionarea cu apă fiind făcută de la reţeaua oraşului.

Primul spital din Huşi

Primul medic al spitalului a fost doctorul Iosif Schmid. El s-a născut în 1797 şi apare pentru prima oară într-o catagrafie a doctorilor din Moldova la 12 decembrie 1829, când funcţiona ca „doftor la Botoşani”. Conducerea spitalului era asigurată de doctorul Dimitrie Gutides (după alţi autori Butides) iar administrarea printr-o comisie compusă din prefectul districtului, preşedintele comunal, medicul primar al districtului şi medicul oraşului, care funcţiona şi ca medic curant al unităţii nou înfiinţate. Dimitrie Gutides a făcut studiile la Constantinopol obţinând diploma în 1852. După 5 ani vine în ţară iar din 1864 îl aflăm medic al oraşului Huşi şi medic al spitalului. A funcţionat puţin la Huşi, căci în 1865 îl găsim confirmat medic secundar la Galaţi iar postul său la spital a fost preluat de dr. Avedyk Romnaldo. Acesta a obţinut diploma de „pecaru“ (medic) clasa a II-a la Academia de Medicină din Viena în 1839 şi obţine dreptul de liberă practică în Principate în 1864. În 1866 îl aflăm medic al oraşului Huşi şi al spitalului pe dr. David Almogen. Originar din Tismanitz – Galiţia, a trăit între anii 1828–1897. Şi-a desăvârşit studiile universitare de medic la Erlangen în 1853. A funcţionat un timp ca medic de plasă şi medic al comunităţii evreiești din Leova după care s-a stabilit la Huşi. În timpul Războiului pentru independenţă a inventat o brancardă pentru transportat răniţii, utilizată de ambulanţele româneşti şi ruseşti. Pentru aceasta a fost decorat cu Coroana României şi Steaua Independenţei. A perfecţionat aparatul de tras puroi inventat de doctorul francez D. Lafoy, introducându-l în spitalele din Iaşi, Bucureşti, Viena, Paris şi Petersburg.
Cu toate stăruinţele nu s-a putut stabili succesiunea medicilor ce au urmat la conducerea spitalului sau au lucrat în el între 1866-1889. Se pare că lista lor a fost bogată, fiecare stând un timp prea scurt pentru a lăsa mărturii. Din însemnările doctorului Chernbach aflăm doar de doctorul Galescu care a murit pe front în 1877 şi de doctorul Gîdei, care funcţiona prin 1881.
Cert este că în ciuda fondurilor provenite din donaţii sau alocaţii bugetare, spitalul era rău îngrijit. Aspectul a fost constatat şi de Episcopul Calinic Dima, într-o vizită făcută la Huşi în ianuarie 1880. Drept urmare, el recomanda preoţilor să contribuie la întreţinerea spitalului prin colecte în parohii.
De consemnat că la îndemnul lui Davila mulţi tineri din Huşi sau din judeţ au urmat cursurile Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, între aceştia numărându-se Nicolae Ursulescu, Gheorghe Dorcariu, Alexandru Peride şi Teodor Gîdei. Doctorul Almoghen revine la conducerea spitalului în 1889 rămânând în funcţie până la moartea sa în 1897. Primul sub-chirurg al spitalului a fost Ştefan Corvin, elev al Şcolii Naţionale, care a făcut la Huşi un stagiu în 1863. Treptat se schimbă şi concepţia despre rostul spitalelor, exprimată în hrisovul lui Constantin Racoviţă la 1757, la deschiderea spitalului Sfântul Spiridon din Iaşi, de a fi „pentru hrană, chiverniseală, căutarea şi odihna săracilor“, acestea evoluând către unităţi de tratament ştiinţific al oamenilor bolnavi.

Materialele publicate sunt compilații, nu studii. Aprecierea corectitudinii informațiilor rămâne în seama cititorului.
Sursa: din-husi.ro Blog realizat de Gabriel Folescu

Comments

comments